Tocmai am terminat de citit Papillon, un roman autobiografic (lucru contestat de unii) scris de Henri Charriere. A fost o carte pe care am devorat-o pur şi simplu, lucru care cred că nu mi s-a mai întâmplat de la Dune (Frank Herbert). Ceea ce m-a fascinat, pe lângă stilul concis şi direct în care e scrisă cartea şi felul în care sunt povestite întâmplarile, fel care îţi creează o dependenţă de carte, este o concluzie cu care se încheie romanul. Concluzia este cât se poate de actuală, deşi romanul a fost publicat în 1969. Esenţa este în paragraful de mai jos:
[...] Marea majoritate a francezilor nu admit că un om cu un trecut ca al nostru (ocnaşi, n.a.) poate să devină un domn din toate punctele de vedere. Asta-i deosebirea între poporul venezuelean şi-al nostru. V-am povestit ideea individului de la Irapa, un amărât de pescar, care-i explica prefectului că un om nu e niciodată pierdut, că trebuie să i se ofere o posibilitate pentru ca, fiind ajutat, să devină un om de treabă. Acesti pescari aproape analfabeţi din golful Paria, la capătul lumii, pierduţi în acel imens estuar al Orenocului, au un umanism filozofic care lipseşte multora dintre compatrioţii noştri. Prea mult progres mecanic, o viaţa agitată, o societate însufleţită de-un singur ideal: noi invenţii, o viaţă tot mai lesnicioasă şi mai îndestulată. Tot savurând descoperirile ştiinţifice aşa cum lingi un şerbet, devii însetat de-un confort cât mai desăvârşit şi lupţi fără încetare să-l obţii. Toate astea ucid sufletul, mila, înţelegerea, mărinimia. N-ai răgaz să te ocupi de ceilalţi, şi cu atât mai puţin de nelegiuiţi. [...]
